În ziua în care Făgărașul împlinește 735 de ani de atestare documentară, 11 martie 2026, vă prezentăm în articolul de față o mică parte neștiută din istoria sa. O grădină aparte, care a funcționat în apropierea Cetății și a cărei poveste am descoperit-o sub îndrumarea managerului Muzeului ,,Valer Literat”.
,,Inventarele generale ale Cetății din secolulal XVII-lea, inventare care erau destul de bine scrise, menționează existența în imediata apropiere a Cetății a unei Grădini de sălbăticiuni. Aici intrau, după cum îi spune și numele, în principal animale sălbatice, cum ar fi ciute, cerbi, adică vânat în principal. De asemenea, sunt menționate și lebedele, care astăzi sunt pe lac pentru că am reconstituit atmosfera de atunci. Întreținerea lebedelor, spre deosebire de restul animalelor, cădea în seama principesei castelului, am găsit stabilite până și rațiile pe care lebedele le primeau și care constau în general în pâine de secară”, explică managerul Muzeului ,,Valer Literat”, dr. Elena Băjenaru.
Grădina de sălbăticiuni alimenta bucătăria din această Cetate, unde erau angajați locali din zona Țării Făgărașului, fiii tineri ai nobililor din zonă fiind cei care ocupau funcții importante în bucătărie.
Grădina era localizată unde se află astăzi strada Verde, adică destul de aproape de Cetate și se putea ajunge acolo pe jos.
Pe lângă Grădina de sălbăticiuni, Cetatea avea și propria Grădină de flori, de ambele se ocupau aceiași oameni și erau plătiți pentru asta.
,,Inventarele nu ne spun exact rolul Grădinii de sălbăticiuni, dar probabil că, pe lângă consum, avea și caracteristici de grădină zoologică, exemplarele de acolo putând fi și admirate”, menționează Elena Băjenaru.
Grădina de sălbăticiuni, completată cu ce se vâna de pe domeniul Cetății
Domeniul de vânătoare al Cetății, spre deosebire de alte castele care-l aveau în jur întins pe câteva hectare, era constituit din toate satele din Țara Făgărașului. ,,Domeniul Țării Făgărașului era cel mai mare din Transilvania și singurul care putea să asigure întreținerea curții princiare, o curte destul de numeroasă – nu spunem noi asta, o spune chiar Dieta Transilvaniei în anul 1608. De exemplu, avem informații despre principele Mihai Apafy I, care mergea la vânătoare și ținea un jurnal în care arăta pe unde se deplasa pentru vânat’’, precizează magaerul muzeului.
O mie de rețete la curte, lăsate moștenire de o principesă
Soția lui Mihai Apafi I, Anna Bornemisza, este cea care a lăsat o moștenire gastronomică importantă pentru Cetatea Făgăraș. La îndemnul ultimei principesei a a acestei cetăți apare sub formă de manuscris, în limba maghiară, una dintre primele cărți de bucate ale vremii, poate cea mai complexă din punct de vedere culinar de până atunci, care stă mărturie pentru aproximativ 1.000 de rețete ce se găteau cu fast și dichis la curtea princiară. Manuscrisul este scris în mare parte între zidurile acestei cetăți care nu a fost cucerită niciodată, cea a Făgărașului, în anul 1680.
Într-o Transilvanie ruinată de taxe turcești, fără cartofi și porumb (care au ajuns mai târziu în Transilvania), dar bogată în domenii de vânătoare și importuri masive de condimente, prânzurile festive de la curtea princiară reflectau, o abundență care întrecea orice fel de așteptări.
Elena Băjenaru spune că există documente care arată că la o vizită importantă în Cetate s-au servit 12 feluri de mâncare.
Din cartea de bucate a principesei scoatem la lumină mâncăruri ale Transilvaniei medievale care erau făcute datorită Grădinei de sălbăticiuni: tocană din plămân de vită, sângerete şi cartaboş de mistreţ, ficat de cerb prăjit, mâncare din corn de cerb, mazăre cu slănină prăjită, gâscă fiartă cu orez, cocoş sălbatic prăjit, potârniche prăjită, sturzi de vâsc prăjţi, friptură de mistreţ, gâscă sălbatică prăjită cu slănină şi împănată cu ierburi verzi, porumbel prăjit, carbonara din pui de găină, lebădă prăjită, cocor prăjit, iepure prăjit, rinichi prăjiţi de cerb, limbă de mistreţ etc.
Observăm că proteinele de origine animală abundă la mesele princiare. Multe dintre rețetele principesei, scrise în limba maghiară, au fost traduse de muzeograful făgărășean Judith Grapă.
(CRISTINA CORNILĂ)