De cele mai multe ori, când românii aud de litoralul Italiei, se gândesc la Rimini sau la Sicilia. Puțini ajung însă în Abruzzo, o regiune aflată pe coasta Mării Adriatice, unde plajele lungi cu nisip fin se îmbină cu sate medievale cocoțate pe dealuri, plantații nesfârșite de măslini, castele, biserici vechi și peisaje care te fac să te tot oprești  pentru o fotografie.

Am petrecut aici câteva zile și, fără să-mi propun, am ajuns să descopăr o Italie pe care nu o prea vezi prin ghidurile turistice. În fiecare dimineață plecam cu trenul sau cu autobuzul spre un alt sat, iar după-amiaza reveneam la mare. Mi s-a părut cea mai bună variantă de a cunoaște regiunea, pentru că distanțele sunt mici, transportul în comun funcționează foarte bine, iar fiecare localitate are ceva diferit de oferit.

Dacă aveți patru-șapte zile la dispoziție și vă întrebați ce puteți face în afară de statul pe plajă, iată traseul pe care l-am făcut eu.

 

Pescara – locul perfect din care să descoperi regiunea Abruzzo

Încep chiar cu Pescara, orașul-capitală din regiunea Abruzzo, cel cu aeroport, cel în care de regulă se cazează lumea. Dacă ar fi să încep din nou această călătorie, tot de aici aș porni.

Pescara este, de fapt, cea mai bună bază pentru explorarea întregii regiuni. Ai gară, ai autogară, ai aeroport, iar aproape toate localitățile despre care voi povesti mai departe sunt ușor accesibile de aici, fie cu trenul, fie cu autobuzul. Practic, poți sta toată vacanța în același apartament și în fiecare zi să descoperi altă parte a Abruzzoului.

Este plin de români și este explicabil: dacă nu cumva lucrează deja aici, biletele de avion din România sunt ieftine (300 lei dus-întors, fără bagaj extra, când am fost eu). Rușii sunt pe locul doi, semn că s-au săturat de atâta război și au căutat și ei căldura și mâncarea mediteraneană.

Am stat chiar în centrul Pescarei (cum ar fi Republicii din Brașov), la distanțe de cinci minute de plajă și de gară. Nici că se putea mai bine. După micul dejun plecam la gară în căutarea unei alte părți pitorești de regiune, ajungând să văd o sumedenie de sate autentice, iar după-amiaza ne duceam la mare până aproape se întuneca.

Mi s-a părut genul acela de concediu în care nu trebuie să alegi între mare și vizitat. Le poți avea pe amândouă.

Plaja din Pescara este cu nisip fin, cu intrare lină în mare, potrivită pentru copii. Nu sunt alge și mizerii aduse la mal, plajele concesionate au toate jucării gratis pentru copii, propriile restaurante și sunt obligate să aibă dușuri pentru spălat pe picioare când pleci de acolo. La distanțe foarte mici, pe malul mării, stau de serviciu salvamarii, iar în câteva locuri am văzut și plaje goale, neamenajate, unde mergi la liber cu prosopul.

Două șezlonguri și o umbrelă sunt în medie cam 20 de euro. Ce mi-a plăcut este că muzica lipsește cu desăvârșire de pe plajă și poți asculta valurile și pescărușii. Nu mai știu cum e acum prin Eforie și Costinești, dar în ultimele dăți când am fost pe acolo pe fiecare bucată de plajă concesionată urla din difuzoare muzica la maximum. Apa este caldă, poți intra și noaptea, iar Adriatica are o salinitate acceptabilă, de parcă nu te strânge pielea când te usuci.

Pescara, deși nu este o destinație pitorească în sine, precum satele din jurul ei, se mândrește cu cea mai mare pasarelă de pietoni din Europa, care se înalță deasupra mării și pe care este mai frumos să urcați noaptea, pentru că este luminată în tot felul de culori. La un moment dat, pasarela se bifurcă și pe o parte merg pietonii, pe cealaltă bicicliștii.

Mai are casa natală a poetului Gabriele D'Annunzio, mai are festivalul anual Flaiano, are o promenadă lungă în paralel cu marea și cele mai multe spații de cazare din zonă. Toată lumea se cazează aici, ca punct fix pentru explorarea regiunii. Proprietarul apartamentului în care noi am stat ne-a spus că îl închiriază de 40 de ani.

Pentru cumpărături găsiți magazinele Tigre și Conad, care au și mâncare făcută (pizza, pui, fructe de mare, lasagna, croissante), dacă nu aveți cazare cu toate mesele.

 

 

 

 

Spre Coasta Trabocchi, acolo unde fermierii au devenit pescari

Prima excursie pe care am făcut-o din Pescara a fost una despre care citisem înainte de plecare și pe care eram foarte curioasă să o văd. La doar o jumătate de oră cu trenul începe una dintre cele mai spectaculoase porțiuni ale coastei Adriaticii, cunoscută sub numele de Costa dei Trabocchi. Este locul unde marea și istoria se întâlnesc într-un mod cu totul aparte.

Niște fermieri italieni, care nu știau să înoate, s-au gândit la o metodă ingenioasă să prindă pești. Au făcut niște platforme de lemn pe coasta Mării Adriatice, au legat plase de ele și le-au coborât în mare. Seara ridicau plasele cu ajutorul unor scripeți. Și, uite, așa au devenit, din fermieri, pescari! Asta se întâmpla acum vreo șase secole în zona orașului Pescara din Italia. Invenția lor a dăinuit până pe la 1900, când încă se făceau sau se reparau aceste construcții pescărești din lemn.

Se numesc trabocchi și le găsiți întinse pe vreo 70 de kilometri de coastă. Unele sunt restaurante private, altele – mai puține – au rămas cum au fost, spre a fi mărturie a îndeletnicirilor din Evul Mediu.

Am văzut vreo zece trabocchi, cu picioroangele lor din lemn înfipte în apa sărată a Adriaticii și cu briza mării dându-le roată. În unele am intrat, pe unele le-am fotografiat, pe lângă altele doar am trecut.

Din Pescara am luat trenul până în gara San Vito Lanciano. Este o jumătate de oră de mers, sunt vreo cinci stații și biletul costă 5 euro pe sens. De aici am închiriat o bicicletă cu 3 euro pe oră și am parcurs cu ea kilometri întregi pe marginea mării, pe un traseu făcut special pentru biciclete și pietoni pe urmele unei foste căi ferate care trecea pe aici. Traseul, splendid! Din loc în loc făceam câte un popas să mai vedem un trabocco.

Cel mai puțin alterat dintre ele este Trabocco Turchini, pe care-l păstrează italienii cum pot ca să reziste vremii, vremurilor și sării din apă.

A fost una dintre cele mai frumoase zile petrecute în Abruzzo și, privind în urmă, cred că acesta este unul dintre locurile pe care le-aș recomanda fără nicio ezitare oricui ajunge în regiune.

Dar ziua nu se încheiase aici. Deasupra mării, la doar câțiva kilometri depărtare, ne aștepta un sat medieval despre care aveam să-mi dau seama că este unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în această vacanță.

   

 

San Vito Chietino – satul dintre mare și cer

După kilometrii parcurși cu bicicleta pe Coasta Trabocchi, am lăsat marea în urmă pentru câteva zeci de minute. De fapt, nu am părăsit-o deloc, pentru că următoarea oprire se află chiar deasupra ei. Ziua am continuat-o plimbându-ne prin satul San Vito Chietino (nume asemănător cu al gării, San Vito Lanciano), al cărui centru istoric se află la vreo doi kilometri de gară, cocoțat pe un deal deasupra mării, cu niște panorame superbe.

De iei la rând toate sătucele din Abruzzo, nu te plictisești deloc. Poți face două-trei sate pe zi, în funcție de cât de bine reziști la căldură și cum sunt ele conectate cu mijloacele de mers în comun.

Am văzut că mulți români vin aici doar pentru plajă. Am întâlnit destui în Pescara, care se află cu mult deasupra oricărei stațiuni de pe bietul nostru litoral! Dar pentru mine plaja este doar o extraopțiune la un concediu cu mult vizitat. Dacă este în plus, este bine. Dacă nu este deloc, contează să am ce vizita în zonă. La final, după fiecare călătorie, îmi rămân în memorie locurile pe care le-am vizitat și prea puțin este despre statul pe șezlong. Așa mi-a rămas satul San Vito Chietino.

La baza satului este coasta cu trabocchi, iar la înălțime găsiți un șireag de străzi medievale, care se termină pe o coastă deasupra mării, de unde se vede Adriatica în toată liniștea ei. Veți sta aici, pe coastă, la umbra unei biserici, în adierea vântului și a aerosolului, urmărind cum la nivelul mării circulă turiștii cu bicicletele în timp ce descoperă acele trabocchi vechi specifice zonei. Practic, sunteți pe un mic munte și aveți vedere spre o întinsă mare. Nu sunt multe locuri în care poți privi în același timp un sat medieval și o mare care pare că nu se mai termină. Tocmai această combinație mi s-a părut farmecul localității.

Am mâncat pește și fructe de mare, la coborârea din centrul istoric, și mi s-au părut foarte gustoase. O porție de mâncare pentru o persoană este între 8 și 10 euro.

Dacă ar fi să aleg un singur sat de pe Coasta Trabocchi, probabil că acesta ar fi. Nu este nici cel mai mare și nici cel mai cunoscut, dar are liniștea aceea pe care o cauți atunci când pleci în vacanță.

 

 

Ortona – orașul în care se odihnește Apostolul Toma

Am continuat cu un alt sătuc de pe țărmul Adriaticii, unul cunoscut atât pentru istoria sa, cât și pentru unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Italia. În acesta, Ortona pe numele lui, își doarme somnul de veci Toma Necredinciosul. Ați citit bine, chiar el. Apostolul Toma, care spunea că nu crede în învierea lui Iisus până nu-i vede rănile.

Ortona are două obiective căutate de turiști: un castel aragonez situat deasupra mării și catedrala care-i poartă numele apostolului Toma. Relicvele sale sunt păstrate în cripta de sub altar și tot acolo este o veche piatră de mormânt pe care scrie, cu litere grecești, „Sfântul Toma”. Împrejurările prin care a ajuns acesta post-mortem la Ortona sunt demne de cărțile de istorie, căci a murit pe teritoriul Indiei de astăzi. Dar, după mai multe popasuri de-a lungul a două mii de ani, Toma a ajuns să își doarmă cel din urmă somn pe pământ italian, nu departe de Pescara.

Catedrala se vizitează gratuit, castelul se vizitează gratuit (nu are încăperi interioare), iar de acolo turiștii se îndreaptă spre zona centrală a Ortonei, cu cafenele și magazine.

Am bifat acest sat în prima parte a zilei, apoi am găsit un altul pe care să-l explorăm. Ortona nu este foarte mare și poate fi vizitat într-o jumătate de zi. Tocmai de aceea se combină foarte bine cu alte localități din apropiere, fără să simți că alergi dintr-un loc în altul.

     

 

  Fossacesia și abația sa de o mie de ani

După Ortona am ajuns într-un sat numit Fossacesia, renumit pentru Abația San Giovanni in Venere, veche de o mie de ani. Legenda locului spune că, înaintea acestei abații, acolo a existat un templu închinat zeiței Venus, care apare și în denumirea lăcașului de cult.

Dacă zeița frumuseții și a dragostei o fi dăinuit pe aici, n-aș ști să vă spun, dar, dacă e vreun loc pe care să-l fi preferat, sigur ăsta ar fi fost! Drumul până la abație este ca printr-o grădină botanică: plantații de măslini, smochini și lămâi, la care se adaugă pini, ficuși, leandri și alte plante mediteranene, care dau identitate regiunii Abruzzo.

Abația a fost ridicată de călugării benedictini, dar astăzi aparține ordinului călugărilor pasioniști, despre care nici nu auzisem până acum. N-am întâlnit niciunul, dar am aflat cum pot fi recunoscuți: îmbracă haine negre și pe piept au o inimă neagră cu inscripția Jesu XPI Passio, care înseamnă Patima lui Iisus Hristos.

Abația este pe un promontoriu aflat la 100 de metri deasupra mării, iar priveliștea de acolo asupra întregii regiuni este minunată și este imaginea care îți rămâne pe retină și după ce pleci de acolo.

Cât despre cum am ajuns la acel loc, este o întreagă întâmplare. Din Pescara am plecat spre Ortona cu trenul. Pentru că am terminat de văzut acel sătuc destul de repede, am căutat pe internet ce ar mai fi prin împrejurimi. Chatgbt-ul (bată-l vina) ne-a recomandat această mânăstire din Fossacesia, așa că fuga la gară și luat bilet pentru noua destinație. Când trenul a oprit în Fossacesia, ne-am dat seama că gara-i pe un câmp, iar satul și abația sunt la naiba-n praznic. Am găsit un autobuz, al cărui șofer ne-a spus că ne duce până la 1 km de mânăstire. Dar în cursa lui a uitat să ne spună unde să coborâm și ne-a dus de ne-a tot dus... După toată amețela asta, am ajuns într-unul din cele mai frumoase locuri din Abruzzo, pe care vi-l recomand și vouă. Dar închiriați mașină!

 

 

Loreto Aprutino – printre măslini, ulei de măsline și panorame

Într-un sat din regiunea Abruzzo se face un ulei de măsline premiat internațional. Cunoscătorii din domeniu au auzit deja de Loreto Aprutino, zona în care cresc niște specii de măslin numite Dritta, Leccino și Toccolana, care stau la baza unui ulei de măsline extra virgin amărui și picant. L-am vizitat, pentru dealurile sale pline de plantații de măslini, pentru cetatea sa și pentru renumele câștigat pe piața uleiurilor de măsline.

Accesul este posibil doar cu autobuzul, dat fiind zona deluroasă pe care se află așezarea, deși pentru mine mijlocul perfect de călătorie în străinătate este trenul.

După peste 40 de stații parcurse din Pescara și o oră de drum, am coborât în piața centrală a satului, aflată la baza unei mici cetăți locuite.

După cum mă obișnuisem deja, cam toate satele de pe aici sunt cocoțate pe dealuri înalte, așa că și pe acesta a trebuit să îl facem la pas din locul în care ne-a lăsat autobuzul.

Acum știu de ce toți italienii sunt slabi, indiferent de vârstă: ca să ajungă acasă, urcă toată ziua distanțe asemănătoare cu cea dintre Brașov și Poiana Brașovului. Și mare parte din an, fac asta pe 35 de grade!

Tot ce e mai frumos de vizitat, întotdeauna este sus, în centrul istoric sau orașul vechi.

Zidurile de tipul unei cetăți din Loreto Aprutino ascund case, muzee, producători de ulei și răcoare. Și chiar și un castel, devenit între timp hotel.

Dacă nu ajungeți lunea, ca mine, puteți vizita un muzeu al uleiului de măsline și un muzeu al ceramicii. Dar eu m-am bucurat în schimb de niște panorame frumoase, pe care le-am găsit umblând pe străduțele de acolo, dacă tot am nimerit muzeele închise. De la înălțimea satului, plantațiile de măslini cu fermele din mijlocul lor aduc cu faimoasa Toscana și cu genul acela de filme italiene în care viața la țară se desfășoară printre măslini, smochini, dafini și rozmarin.

Era cam gol satul, ca toate pe care le-am văzut zilele astea, iar o explicație pentru lipsa turiștilor din regiunea aceasta încă nu am. Prețurile sunt mai accesibile ca în alte părți ale Italiei, dar despre asta într-o altă postare.

Plecând din Loreto Aprutino mi-am dat seama că, deși fiecare localitate pe care o vizitasem până atunci era diferită, toate aveau ceva în comun: erau așezate pe dealuri. Iar următoarea destinație avea să-mi confirme încă o dată acest lucru.

 

 

 

Chieti – orașul care te obligă să urci, dar te răsplătește din plin

După câteva zile petrecute prin satele de pe coastă și printre plantațiile de măslini, a venit rândul unui oraș despre care auzisem că își poartă istoria încă din Antichitate. Și, ca aproape toate localitățile pe care le vizitasem până atunci în Abruzzo, nici acesta nu avea să mă lase să lenevesc prea mult.

Iar mi-am dat kilometrajul peste cap în călătoria aceasta. Ca în toate vacanțele. Cu diferența că în partea asta a Italiei totu-i un deal și o vale și toată ziua am urcat și am coborât, în toate locurile pe unde am umblat. Iar pe coasta Adriaticii e o căldură ca-n Sahara, așa că n-a fost tocmai ușor să urc câte un mic munte în fiecare sat.

Chieti este un alt exemplu elocvent în acest sens. Se spune că a fost construit de grecul Ahile, acela din Iliada lui Homer.

Trenul te lasă la baza satului și de acolo mai sunt vreo 5 km până în vârful dealului, care este centrul istoric. Așa că mai iei un autobuz. Dar tot efortul este răsplătit de ce vezi când ajungi acolo.

Catedrala San Giustino este frumoasă, de asemenea strada principală numită Corso Marrucino este grozavă, apoi parcul localității și, dacă mai aveți vreme, și muzeul de arheologie. Chiar și numai plimbarea în sine prin sat este suficientă.

Iar, când zic sat, nu-l comparați cu vreunul de la noi, ci cu Sighișoara, de exemplu. Satele Italiei au condiții mai bune decât orașele noastre, au transport public regulat, au muzee, au bănci, au locuri de promenadă și restaurante și au aerul acela care îi determină pe poeți și pe pictori să se mute acolo și să creeze.

Dar mai au ceva care ne-a cam încurcat pe noi ca turiști: la miezul zilei totul este închis. Dacă vrei să mănânci ceva, între ora 13.00 și ora 18.00, să-ți iei gândul! Ați mai întâlnit siesta asta de prânz și prin Spania, de pildă. Eu cred că la origini căldura a stat la baza acestui obicei, oamenii erau prea toropiți ca să mai poată și lucra.

 

  De ce aș recomanda Abruzzo oricărui iubitor de călătorii

Când am plecat spre Abruzzo, recunosc că nu aveam foarte multe așteptări. Știam că regiunea este apreciată mai ales pentru litoralul său și că Pescara este un oraș în care ajung mulți români, fie în vacanță, fie la muncă. Nu mă așteptam însă să descopăr o Italie autentică și atât de puțin aglomerată.

În fiecare zi am văzut altceva. Pentru mine acesta a fost marele avantaj al acestei călătorii: nu a trebuit să aleg între plajă și obiective turistice. Mulți români ajung în Abruzzo doar pentru litoral. După câteva zile petrecute aici, cred că ar fi păcat să nu descopere și ce se află dincolo de plajă.

Regiunea aceasta are sate medievale spectaculoase, biserici încărcate de istorie, castele, trasee de bicicletă amenajate impecabil, dealuri pline de măslini, mâncare foarte bună și prețuri mai prietenoase decât în multe alte zone ale Italiei.

La finalul fiecărei vacanțe îmi dau seama că nu îmi amintesc aproape niciodată câte ore am stat pe șezlong. Îmi amintesc însă oamenii pe care i-am întâlnit, străduțele pe care le-am descoperit la pas, priveliștile care m-au făcut să mă opresc din drum și locurile despre care nu știam nimic înainte să ajung acolo. Cu amintirile acestea am plecat și din Abruzzo. Iar, dacă mă întrebați dacă merită să ajungeți aici, răspunsul meu este simplu: da. Dar nu vă opriți doar la Pescara și la plajă. Luați trenul, urcați în autobuzele care leagă satele dintre dealuri, închiriați o bicicletă pe Coasta Trabocchi și lăsați-vă surprinși de o Italie pe care mulți turiști încă nu au descoperit-o. S-ar putea ca, la întoarcerea acasă, să vă dați seama că cele mai frumoase locuri din vacanță au fost exact cele pe care nu le aveați pe listă.

 

(CRISTINA CORNILĂ)