Portul popular, poveștile, lucrul de mână și cântecele de altădată au adunat, din nou, femeile laolaltă. La Făgăraș, un grup de doamne reînvie, în fiecare săptămână, atmosfera șezătorilor de odinioară.

Cu câteva zeci de ani în urmă, înainte ca telefoanele să devină inteligente, înainte de Facebook, Instagram sau grupurile de WhatsApp, oamenii aveau propriile lor rețele sociale. Se întâlneau față în față, vorbeau, coseau, tricotau, cântau și, în timp ce mâinile lucrau, circulau poveștile și veștile satului. Așa era șezătoarea.

Era locul în care oamenii socializau, aflau ce s-a mai întâmplat prin sat, își spuneau necazurile și bucuriile, făceau schimb de rețete și de priceperi și, nu de puține ori, puneau la cale chiar și viitoare căsătorii. Șezătoarea era, într-un fel, Facebook-ul și Instagram-ul satului românesc de altădată, doar că oamenii se întâlneau în carne și oase, nu prin intermediul unui ecran. La Făgăraș, această lume nu a dispărut. Un grup de femei a ales să o readucă în prezent.

 

„Plaiuri Făgărășene”, o șezătoare care merge mai departe

Se numesc „Plaiuri Făgărășene” și se întâlnesc în fiecare marți, între orele 16.00 și 18.00, la Fundația Comunitară Țara Făgărașului. Sunt două ore în care femeile își pun mâinile la lucru, se îmbracă în port popular și recreează atmosfera șezătorilor de altădată. Este al treilea an de când se întâlnesc astfel, iar în februarie anul viitor vor împlini patru ani de șezătoare.

Nucleul grupului este format din zece femei, fiecare venită dintr-un alt loc și fiecare cu propria poveste de viață.

Maria Han, în vârstă de 72 de ani, este cea mai veche dintre participante. A lucrat ca telefonistă și este originară din Alba Iulia, dar trăiește la Făgăraș de zeci de ani. Alături de ea sunt Dorina Baboia, 66 de ani, din Felmer, fostă angajată la un abator; Maria Uncheșel, 66 de ani, din Bărcut, fostă vânzătoare; Livia Cârje, 68 de ani, din Ucea de Jos, care a lucrat la UPRUC în Făgăraș; Elisabeta Șulea, 68 de ani, din Bărcut, fostă croitoreasă; Ileana Roșu, 68 de ani, din Voivodeni, care a lucrat în bancă; Floarea Grama, 68 de ani, din Bărcut, fostă angajată a Combinatului Chimic Făgăraș; Liliana Munteanu, 62 de ani, originară din Bran, care a lucrat la Cetatea Făgăraș; Lenuța Trif, 69 de ani, din Hârseni, fostă casieră, și Alina Răducan, 57 de ani, originară din Vaideeni.

Sunt femei cu povești diferite, dar unite de aceeași dorință: să nu lase să dispară lucrurile pe care le-au învățat de la mamele și bunicile lor.

 

De la ii și crătințe, la huse de telefon

În șezătoarea lor se brodează crătințe, se fac dantele, ii, fuste și așa mai departe. Dar șezătoarea nu a rămas blocată în trecut. Unele dintre femei au început să ducă tehnicile tradiționale spre obiecte moderne. Fac gentuțe, huse pentru telefoane și laptopuri, pălărioare și alte lucruri pe care le pot folosi în viața de zi cu zi. Important este că nu vând ceea ce lucrează. Fac lucrurile pentru propria plăcere, iar ceea ce rezultă este oferit cadou sau păstrat pentru a fi lăsat mai departe copiilor și nepoților.

„În șezători brodăm crătințe, facem dantele la crătințe, facem ii, tricotăm mănuși, șosete, facem fuste pentru crătințe, laibere, dantele pentru fețe de masă și pentru orice altceva care poate fi înfrumusețat cu dantelă. Ușor-ușor am început și piese care merg înspre modernism. Unele doamne fac huse la telefoane, huse de laptop, gentuțe, pălărioare. Nu facem pentru vânzare. Le facem pentru noi, pentru plăcerea noastră, le dăm cadou sau le păstrăm pentru familie.”, povestește Maria Han.

 

„Soacra mea a fost mireasă în hainele acestea”

La întâlnirile lor, portul popular este nelipsit. Unele dintre costume sunt făcute chiar de femeile care le poartă. Altele sunt piese moștenite din familie, de la mame sau bunici, și vin cu propriile povești.

La întâlnirea la care am participat, ținută acasă la Maria Han, fiecare costum părea să aibă în spatele lui o poveste. „Soacra mea a fost mireasă în hainele acestea”, povestește una dintre femei. O alta arată cu mândrie spre crătințele pe care le poartă: „Eu însămi le-am făcut și le port cu drag”. Astfel, costumul popular nu este pentru ele doar o haină de sărbătoare. Este o legătură cu familia, cu locul de unde provin și cu femeile care au lucrat înaintea lor.

 

Un mic muzeu în casa Mariei Han

Maria Han a adunat o parte din această lume chiar în propria locuință. La etajul casei sale a amenajat un mic muzeu cu obiecte vechi, unele moștenite din familie, altele primite de la oameni care au aflat despre colecția ei. Printre exponate se află un pieptar care i-a aparținut bunicii sale, purtat ulterior și de mama ei, iar apoi de Maria. Astăzi, obiectul este expus. Are și o vârtelniță din anul 1907, o sucală folosită la realizarea țeghilor, care a aparținut străbunicii sale, dar și costume populare, unele moștenite, altele cusute chiar de ea. Micul muzeu mai păstrează un leagăn de copii vechi de aproximativ 80 de ani, primit de la un văr al soțului, un fier de călcat cu cărbuni, o lampă pe gaz cu fitil și alte straie și țoale care făceau parte din viața de zi cu zi a oamenilor de odinioară.

„Am costume populare, unele moștenite, unele cusute de mine. Am tot felul de piese vechi care se regăseau prin șezători. Le țin pe toate, nu le vând. Toată lumea îmi aducea câte ceva și așa s-au făcut adunat aceste multe obiecte pe care le am expuse aici. Când oamenii au văzut că mi-am făcut camera aceasta și că păstrez lucruri vechi, au început să vină și să-mi aducă ce mai aveau ei prin gopodării rămase de la părinți și bunici. Sunt lucruri care au aparținut familiilor lor și pe care au vrut să le păstreze într-un loc unde să fie văzute și de alții.”, spune Maria Han.

   

O șezătoare cu plăcinte, povești și strigături

Ultima întâlnire a femeilor din șezătoare a avut loc chiar în casa Mariei Han, care a fost gazdă. Femeile au venit îmbrăcate în costume populare, au lucrat, au povestit, iar masa a fost pregătită ca pentru o adevărată șezătoare de altădată. Au fost plăcinte cu varză, specifice zonei Alba Iulia, de unde este Maria Han, plăcinte cu brânză, uscățele, gogoși și tot felul de alte gustări.

Iar după ce lucrul a fost terminat, au venit și cântecele. Femeile au cântat cântece populare, au spus strigături și au încheiat întâlnirea într-o atmosferă care, pentru câteva ore, a făcut casa Mariei Han să semene cu o gospodărie de acum câteva generații.

„La început, când am pornit șezătoarea, am făcut vreo trei luni întâlnirile la mine acasă. Eram tot mai multe și am început să nu mai avem loc. Apoi am găsit un spațiu unde să putem să ne întâlnim toate. De atunci ne vedem în fiecare marți. Pentru mine, șezătoarea înseamnă să păstrăm ceva ce am primit de la femeile dinaintea noastră. Nu vrem să lăsăm să se piardă lucrurile acestea. Stăm împreună, lucrăm, povestim, râdem, cântăm și fiecare mai învață câte ceva de la cealaltă.”, spune Maria Han.

 

Ușa este deschisă pentru oricine

Poate cel mai important lucru pe care îl spun femeile din „Plaiuri Făgărășene” este că șezătoarea lor nu este un grup închis. Primesc pe oricine dorește să învețe, să lucreze sau pur și simplu să descopere cum arăta o astfel de întâlnire în urmă cu zeci de ani. „Noi primim pe oricine. Nu trebuie să vii neapărat să știi să coși sau să tricotezi. Poți să vii să vezi, să stai cu noi, să înveți. Fiecare dintre noi știe ceva și fiecare poate să-i arate celeilalte. Așa se transmiteau lucrurile și pe vremuri, de la o femeie la alta. Important este să avem cui să le dăm mai departe.”, spune Maria Han.

Și poate tocmai aici se află rostul acestei șezători. Într-o lume în care oamenii au sute de „prieteni” pe rețelele sociale, dar tot mai puține ocazii să stea unii lângă alții, femeile din „Plaiuri Făgărășene” au ales să se întâlnească față în față. În fiecare marți, timp de două ore, își pun mâinile la lucru, își îmbracă straiele populare, își spun poveștile și cântă.

Șezătoarea nu mai este, poate, locul unde se pun la cale căsătorii sau unde se află ultima veste din sat. Dar la Făgăraș, ea a devenit un loc în care tradiția încă se transmite din mână în mână. Iar „rețeaua socială” de altădată continuă să funcționeze. Doar că aici nu există like-uri și comentarii. Există oameni, povești, ac și ață, cântec și două ore petrecute împreună.

 

(CRISTINA CORNILĂ)