I-am văzut castelul în satul Malahide, la 15 km de Dublin, înconjurat de 266 de acri de grădini botanice, peluze, sere și colecții de fluturi.

Din 1979, castelul este al statului irlandez, după ce ultima din neamul Talbot n-a mai avut bani să întrețină proprietatea și a vândut-o Irlandei, iar, cu banii primiți, s-a dus în Tanzania și și-a cumpărat acolo o mare fermă (cred că i-au mai rămas și bani), la care a trăit până la vârsta de 91 de ani. A murit acum câțiva ani.

Castelul este de poveste, așa că musai să-l puneți pe lista de obiective când ajungeți în Irlanda. Ajungeți acolo cu trenul, din oricare gară a Dublinului, care va lasă aproape de proprietatea castelului. Până la castel mergeți de vă săturați printr-un parc verde și plin de flori, care, v-ați prins, este tot parte a domeniului.

17 euro costă intrarea și în banii aceștia aveți un ghid care vă conduce prin toate camerele și vă povestește despre vecinii lui din sat care au lucrat la castel, iar apoi vă plimbați tot restul zilei, dacă aveți răgaz, prin grădinile lui. Partea de afară este la fel de frumoasă ca interiorul.

Pe acrii aceia mulți, care au fost ale Talboților, statul irlandez a amenajat grădini botanice, cu specii de arbori și plante din toată lumea, peluze imense cosite la milimetru, sculpturi și poteci cu zâne și dragoni pentru copii. Mai sunt sere cu plante și una chiar cu fluturi. Fluturii de acolo, față de cei pe care îi știm, sunt ca niște uriași pe lângă o lume a piticilor.

Interiorul castelului este amenajat cu bun gust și fidelitate față de epocă. Câteva camere îți vor rămâne în minte pentru felul cum arată: sala de stejar, sala de luat masa, dormitoarele domnilor, doamnelor și ale copiilor.

Neamul Talbot, care la origini se trage din Normandia de astăzi, a păstrat acest castel din generație în generație. Socotind că o generație apare o dată la 25 de ani, a fost nevoie de 32 de generații care să întrețină domeniul. Până la ultima, care prin anii '80 nu a mai avut bani să achite taxele la stat și a vândut totul.

Ghidul de acolo locuiește în sat, nu departe de castel. Vecinul lui - ne-a povestit - a lucrat la castel întreaga viață. A muls vacile, a tuns iarba... El și alți 30-40 de oameni. Talboții aveau grijă de tot personalul. Când vecinu' a murit, a fost îngropat laolaltă cu alți angajați, pe domeniul familiei nobiliare.

În istoria sa de secole, castelul a văzut multe, de la masoni, la căsătorii aranjate. Unii dintre Talboți au fost masoni, dovadă fiind însemnele sculptate pe mobila de lemn din camera de stejar (Oak Room).

Căsătoriile au fost făcute toate pe înțelegeri, să sporească averea și influența familiei. La un moment dat, familia Talbot a fost salvată de o domniță înstărită, care, după căsătoria cu un Talbot, i-a crescut averea de 9 ori. Țara a trecut prin perioade de foamete și recesiune și asta i-a afectat și pe Talboți în decursul timpului.

În castel sunt expuse bunuri de valoare ale familiei, printre care am remarcat o pânză de Rubens.

Castelul de la Malahide este un exemplu strălucit al unui stat care are grijă, în exces chiar, de bunurile sale. Nu există centimetru de pământ nelucrat sau vreun zid crăpat. Pe de altă parte, castelele României, mai toate care se află în grija statului, sunt în stare de ruină. Au scăpat cât de cât castelele grofilor care au fost revendicate de moștenitori lor și care au căutat soluții să le țină deschise pentru public contra unor taxe de intrare.