În mijlocul unei păduri de fagi și brazi, pe malul râului Berivoi, nu departe de comuna Recea, jud. Brașov, veți găsi o mânăstire construită după ‚’89, dar pe locul uneia care a existat în trecut.

Mânăstirea ,,Sfântul Apostol Andrei’’ de la Berivoi este continuatoarea unei mânăstiri care fost distrusă de armata austriacă. Când habsburgii și-au extins stăpânirea asupra Transilvaniei, au forțat și limitele religioase ale populației care trăia aici și care era majoritar ortodoxă. Aceștia au impus religia greco-catolică, iar acțiunile la care au recurs au fost unele dintre cele mai crude. Au închis preoți și creștini ortodocși, i-au persecutat, iar ca ultimă lovitură au trimis în Transilvania un general care avea obligația de a distruge toate lăcașurile de cult ortodoxe.

Generealul Bukov este responsabil pentru aproximativ 150 de biserici și mânăstiri distruse (dărâmate cu tunul sau incendiate). Una dintre mânăstirile rase de pe fața pământului de generalul Împărătesei Maria Tereza a fost cea de la Berivoi. Mânăstirea de astăzi este ridicată întocmai pe locul pe care a fost cea distrusă.

Timp de aproximativ 230 de ani nu a mai fost mânăstire la Berivoi, iar poiana unde a existat ea a fost transmisă prin viu grai, din generație în generație, de oamenii locului. Locul acesta poartă numele de ,,La mânăstiri’’.

În 1761 a fost distrusă cea veche, iar în 1993 se punea piatra de temelie a celei noi. Noul lăcaș de cult s-a construit din inițiativa părintelui Aurel Răduleț de la Berivoi, vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, după aprobarea Mitropolitului Antonie Plămădeală.

Complexul monahal, care cuprinde chiliile, paraclisul, trapeza, sala de recepție, spațiile de cazare a pelerinilor, bucătăria și alte spații, a fost început în 2001, fiind construit într-un stil românesc, asemănător cu cel brâncovenesc.

Sfințirea mânăstirii a avut loc în 9 iunie 2005, de Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor.

Este o mânăstire de maici pitorească, așezată în buza pădurii și grănițuită de râul Berivoi, care curge armonios pe lângă biserica acesteia. De cum ieșiți din biserică, veți observa o alee pavată care coboară în trepte până la râu. Primăvara, de o parte și de alta a pavajului, cresc nuscele mov, iar vara totul este de un verde intens. Râul coboară dinpre munte și, cum încă nu a apucat să se formeze de la mare depărtare, încă este liniștit și răbdător. Are un debit suficient cât să dea răcoare și potrivit pentru a putea fi contemplat de enoriași și turiști, fără să fie gălăgios în preajma bisericii.

În fața mânăstirii a fost amenajată o parcare generoasă pentru autoturisme și autocare, de la care nu mai faceți decât câțiva pași până în curtea lăcașului de cult.

Pădurea este peste drum de parcare, gata să vă primească imediat cu umbra ei răcoroasă și cu verdele strident al mușchilor de pe copaci. Nu departe, pe un drum forestier care urcă spre inima ei, veți întâlni poienițe însorite, unde pădurarii au amenajat locuri de hrană și adăpost pentru zimbri, această specie dispărută vreo două secole din pădurile României și reintrodusă în ultimii ani.

(Cristina Cornilă)