Ascunsă pe un deal care domină satul Jimbor (comuna Homorod, jud. Brașov), cetatea medievală de la Jimbor rămâne una dintre acele destinații mai puțin cunoscute, dar cu un farmec aparte pentru iubitorii de istorie și drumeții. Nu este un obiectiv turistic amenajat în sensul clasic, ci mai degrabă o experiență autentică, aproape sălbatică, care te poartă înapoi în timp.

Drumul spre cetate, o aventură în sine

Accesul către cetate nu este unul facil, iar tocmai acest lucru îi păstrează farmecul. Este a doua oară când ajung acolo, în prima încercare, de acum vreun an, am abandonat urcarea, pentru că drumul nostru avea altă destinație plănuită de acasă. Cetatea ne-a ieșit atunci în cale, dar urcarea până acolo ar fi luat ceva timp și nu am fi vizitat ce plănuisem inițial. Când am ajuns a doua oară la Jimbor am zis că, dacă nu urcăm nici de data asta, nu ne dovedim vrednici de comportamentul de călători.

În cele mai frecvente cazuri, urcarea se face pe jos, din capătul satului, pe o distanță de aproximativ 2 kilometri. Traseul urcă uneori lin, alteori mai abrupt, traversând terenurile localnicilor și oferind, pe parcurs, primele priveliști asupra zonei.

Pentru cei care preferă varianta auto, urcarea este posibilă cu o mașină de teren până aproape de cetate. Deși au existat și cazuri în care autoturisme fără tracțiune integrală au ajuns sus, efortul pentru acestea este considerabil. Din acest motiv, o mașină 4x4 rămâne cea mai sigură alegere pentru acest tip de traseu.

O cetate ridicată pentru apărare

Ajuns sus, înțelegi imediat de ce acest loc a fost ales pentru construcția unei fortificații. Poziționarea strategică, pe un deal abrupt, făcea accesul dificil pentru eventualii cotropitori. Practic, simplul urcuș era deja un obstacol natural de apărare.

Cetatea a fost ridicată pentru refugiul populației în timpul invaziilor tătarilor și turcilor.

Astăzi, din cetate nu s-au mai păstrat încăperi organizate sau structuri interioare complete. Ceea ce domină este zidul de interior, dispus sub forma unui cerc, care conturează întreaga fortificație. Zidul de exterior a fost dărâmat acum 200 de ani. În interior se mai văd încăperile de pe latura de sud, dispunse pe două etaje, dar starea lor avansată de degradare le face chiar periculoase în anumite zone.

Una dintre aceste încăperi a servit ca loc de păstrare a slăninilor din sat. Conform obiceiului sașilor din Transilvania, în perioada medievală și până în secolul XX, aceștia își puneau slăninile la păstrare în turnurile bisericilor fortificate din satele lor. Slăninile se conservau bine, turnurile aveau aerisire, iar localnicii urcau o dată pe săptămână să își taie o bucată din propria slănină. La Jimbor, din cauza poziției cetății, drumnul spre hrană era un real efort și îmi imaginez ce greu urcau bătrânii satului până la slănina lor. Cu toate acestea, obiceiul s-a păstrat până prin Al Doilea Trăzboi Mondial.

Între ruină și speranță de conservare

Chiar dacă timpul și-a spus cuvântul, se observă semne că cetatea nu a fost complet abandonată. Au existat încercări de reparație și eforturi de conservare: pe alocuri se pot vedea intervenții recente, țiglă nouă și scocuri refăcute, semn că autoritățile au încercat să mai țină în picioare ceea ce a mai rămas.

Totuși, aceste intervenții sunt limitate, iar cetatea continuă să fie într-o stare fragilă, expusă intemperiilor și trecerii anilor.

Priveliștea - răsplata de sus

Poate cel mai mare câștig al acestei excursii este panorama. De sus, privirea cuprinde satul Jimbor și terenurile agricole din jur, într-un tablou liniștit, dominat de verdele câmpurilor și de ritmul lent al vieții rurale.

Este genul de loc în care tăcerea spune o poveste, iar ruinele, chiar și în starea lor actuală, reușesc să transmită forța și rolul pe care l-au avut odinioară.

Cetatea Jimbor nu este pentru turiștii grăbiți sau pentru cei care caută confort. Este pentru cei care apreciază locurile neamenajate, istoria brută și drumul în sine.

Aici nu vei găsi panouri explicative sau trasee marcate impecabil. Vei găsi însă o pădurice de pini, liniște, istorie și o lecție despre cum natura și timpul pot remodela chiar și cele mai solide construcții umane.

(CRISTINA CORNILĂ)